REZUMAT NR. 1-2 AN 2001
I. STUDII
1. Drept privat
MIJLOACE PROCEDURALE DESTINATE A REMEDIA SAU REFORMA GREŞELILE SĂVÂRŞITE ÎN CURSUL EXECUTĂRII SILITE
Prof. univ. dr. ioan LEŞ
1. Precizări prealabile
În mod tradiţional, în materie civilă, greşelile săvârşite în cursul executării silite puteau fi remediate doar prin intermediul mijlocului procedural al contestaţiei la executare. Recent, Codului de procedură civilă i s-au adus modificări şi completări substanţiale, destinate a accelera şi optimiza activitatea de executare silită. Atare intervenţii legislative au vizat şi mijloacele procedurale menite a conduce la reformarea sau desfiinţarea actelor de executare silită.
Prin O.U.G. nr. 138 din 2 octombrie 2000 au fost adoptate dispoziţii procedurale privitoare la simplificarea formelor de executare silită, la suprimarea unor etape execuţionale, fiind introduse în legislaţie şi unele instituţii noi, cum este cea privitoare la întoarcerea executării.
Dispoziţii speciale au fost adoptate şi în privinţa reformării sau remedierii greşelilor săvârşite în cursul executării silite. Astfel, prin Legea nr. 188 din 31 octombrie 2000 a fost reglementată şi calea procedurală a plângerii, mijloc procedural prin intermediul căruia partea interesată se poate plânge împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act de executare silită. De asemenea, prin acelaşi act normativ a fost reglementată şi posibilitatea îndreptării erorilor materiale sau a completării omisiunilor săvârşite cu privire la actele de executare silită.
Prin urmare, alături de calea procedurală a contestaţiei la executare legiuitorul a mai instituit recent şi alte două instituţii procesuale: plângerea şi îndreptarea erorilor materiale. De aceea, dată fiind noutatea acestor instituţii procesuale şi modificările ce s-au adus contestaţiei la executare, ne vom referi în continuare la toate cele trei instituţii procedurale.
2.Contestaţia la executare*
Contestaţia la executare reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia oricare dintre părţi sau terţele persoane interesate pot obţine desfiinţarea măsurilor ilegale de ...
*) A se vedea pentru o cercetare monografică a instituţiei Al. Lesviodax, Contestaţia la executare în materie civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. A se vedea de asemenea pentru amănunte: Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, voi. II, p. 190-206; S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, l. Băcanu, Drept procesual civil. Executarea silită, Editura Lumina Lex, ediţia a H-a revăzută, Bucureşti, 1998, voi. II, p. 224-260; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat. Editura AII Beck, Bucureşti, 1994, p. 664-670.
REFLECŢII ASUPRA PROTECŢIEI CORPULUI UMAN. PRELEVAREA SI TRANSPLANTUL DE TESUTURI ŞI ORGANE UMANE
Prof univ. dr. Ovidiu UNGUREANU
1. Corpul uman şi persoana fizică
Dacă ne raportăm la datele biologice şi distingem trei ordini ale vieţii - vegetalul, animalul şi umanul - vom recunoaşte oamenilor, şi numai lor, calitatea de subiect de drept, calitatea de persoane; expresia echivalentă a persoanei este subiect de drept. Aşadar, prin persoană fizică se desemnează omul, fiinţa umană, privită ca titular de drepturi şi obligaţii .
încă din antichitate corpului uman i s-a acordat o mare importanţă. Bunăoară, civilizaţia greacă l-a înfăţişat atât în opere artistice cât mai ales în exerciţiul fizic. Mai târziu creştinismul a subliniat şi exaltat importanţa sufletului. Buna vestire se adresează omului în întregul iui (suflet şi trup).
Cu toate că începând din această epocă corpul uman a fost considerat o componentă a persoanei umane dreptul se va ocupa cu adevărat de ocrotirea lui abia după două milenii. Două au fost forţele care de-a lungul istoriei au respins corpul: una de origine religioasă, alta de origine filozofică. Deşi creştinismul dă corpului uman un loc deosebit, este tot atât de adevărat că , în această tradiţie, păcatul originar domină destinul uman şi că trupul păcătos este un semn de slăbiciune . De aceea s-a dezvoltat un puternic curent care tinde să exalte mortificarea, flagelarea şi asceza. Cealaltă influenţă filozofică: Decartes spunea: "Gândesc deci exist". Eul cartezian este sufletul şi el este în întregime distinct de corp. Aşadar în cartezianism dar şi în alte curente filozofice idealiste, omul este amputat de o dimensiune fundamentală care este organică şi biologică; corpul uman nu este decât materie, el nu este decât o "maşină".
Din aceste cauze a existat o disociere între persoană şi corpul uman. Mai mult chiar, în acest fel s-a favorizat apartenenţa corpului uman la sfera lucrurilor şi dreptul persoanei asupra corpului său.
Timpul prezent este timpul emancipării corpului şi dacă se va ajunge la armonia corpului cu sufletul atunci s-ar realiza unul din cele mai vechi visuri ale omului . Astăzi dreptul trebuie să regândească puterea pe care omul o are asupra propriului corp şi totodată protecţia cu care acest corp trebuie înconjurat faţă de primejdiile exterioare.
*)Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Universitatea din Bucuresti, 1982, p. 8-10; M. Muresan, Drept civil. Persoanele, Editura Cordial-Lex, Cluj-Napoca, 1998, p. 56; G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura All-Beck, Bucuresti, 2001, p. 309.
*)Fr. Terre, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes. La familie. Les incapacites, 6 edition. Dai loz, 1996, p. 15.
*)Ibidem.
DESPRE CONŢBNUTUL REAL AL DREPTULUI PE CARE ÎL AU INSTANŢELE DE JUDECATĂ DE A REDUCE ONORARIILE AVOCAŢILOR ÎN LUMINA LEGI5 NR. 51/1995 SI A STATUTULUI PROFESIEI DE AVOCAT
Lector univ. dr. Carmen POPA
O soluţie pronunţată recent de instanţele sibiene ne prilejuieşte o discuţie în legătură cu posibilitatea pe care o are sau nu judecătorul de a reduce cheltuielile de judecată reprezentând onorarul de avocat.
Prin sentinţa civilă nr. 2460 /17.04.2000 (nepublicată) pronunţată de-Judecătoria Sibiu sub dosarul nr. 1114 / 2000 a fost admisă acţiunea reclamantului şi a fost înfiinţată şi validată proprirea asupra contului debitorului.
Din totalul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, în sumă de 85 milioane lei, reprezentând onorariul avocatului ales, instanţa l-a obligat pe pârât la plata a doar 5 milioane lei, cu motivarea că, faţă de valoarea pricinii şi de serviciul efectiv prestat de apărător, suma solicitată este nepotrivit de mare în comparaţie cu volumul redus al lucrărilor de specialitate necesare pentru apărarea intereselor părţii reprezentate.
Prin decizia civilă nr. 125/2000 (nepublicată) Tribunalul Sibiu a admis apelul reclamantului şi a obligat pârâtul a achita întreg onorarul de avocat, în sumă de 85 milioane lei, considerând că prima instanţă era obligată să acorde cheltuielile de judecată în cuantumul solicitat, întrucât contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat de nici unul din organele statului, conform art. 94 din Statutul profesiei de avocat.
Hotărârea a rămas irevocabilă însă, pentru considerentele ce vom arăta în continuare, o considerăm criticabilă pentru că nu face o aplicare corectă a dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept în materie.
De lege /afa, onorariul avocaţial se stabileşte pe bază de negociere între avocat şi client, urmând ca la finalul procesului partea care cade în pretenţii să suporte şi cheltuielile făcute cu angajarea apărătorului ales.
Este de ştiut că judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură, plata experţilor, despăgubirea martorilor precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Potrivit art. 274 alin. 3 C.proc.civ. "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţiilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
*) Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si functionarea profesiei de avocat.
*) Art. 274 alin. 2 C. proc. civ.
CRITERII ORIENTATIVE DE APRECIERE A PREJUDICIILOR MORALE SI A DESPĂGUBIRILOR ÎN COMPENSARE
Lector univ. dr. Călina JUGASTRU
Dacă în cazul prejudiciului material prin calcule matematice se poate stabili valoarea pagubei şi, pe cale de consecinţă, valoarea despăgubirilor, în situaţia prejudiciului moral asemenea calcuie nu au utilitate. Natura nepatrimonială a prejudiciului reclamă aplicarea unor criterii nepatrimoniale.
Aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului în domeniul daunelor morale, după cum în mod corect s-a spus în literatura de specialitate, "nu poate avea decât un caracter aproximativ, raportat la prejudicii care, prin definiţie, nu au conţinut economic şi nici echivalent bănesc. în aceste condiţii, dacă se acceptă ideeâ acordării unei reparaţii, principiul că aceasta trebuie să fie integrală, ceea ce presupune măsurarea amplorii reale a prejudiciului şi o strictă echivalare în termeni băneşti, trebuie atenuat în favoarea unei mai puţin ambiţioase, dar mai realiste indemnizări cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care prin excelenţă poate fi o sumă de bani, aceasta permiţând victimei a atenua prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite".
Finalitatea procesului de evaluare a prejudiciului moral va consta în stabilirea unei indemnizaţii compensatorii menite să atenueze suferinţele părţii vătămate.
Problema esenţială în cadrul discuţiei asupra compensării prejudiciilor nepatrimoniale este dacă se evaluează numai despăgubirea bănească, sau trebuie evaluat şi prejudiciul moral suferit de victimă. împărtăşim opinia potrivit căreia mai întâi se apreciază prejudiciul | moral, sub toate aspectele negative suferite de partea vătămată şi apoi în raport cu| acesta se stabileşte indemnizaţia. Despăgubirea, "pentru a reprezenta o reparaţie trebuie | raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitatea, importanţa şi consecinţele acestuia". \ într-adevăr aprecierea multilaterală a prejudiciului moral este o premisă a stabilirii f despăgubirii băneşti.
Cu deplin temei s-a spus că sunt necesare anumite criterii orientative în vederea! aprecierii prejudiciului moral şi alte criterii pentru stabilirea despăgubirii destinate reparării j daunelor morale. în ce ne priveşte, vom trata, de asemenea, diferenţiat cete două i categorii de criterii.
1. Criterii orientative de apreciere a prejudiciului moral
Ţinând seama de preocupările doctrinare, de soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti şi de recomandările Consiliului Europei făcute cu ocazia Colocviului de la ...
*)M. Boar, Raspunderea civila pentru prejudiciile extrapatrimoniale (problema repararii daunelor morale), Teza de doctorat, Cluj-Napoca, 1998, p.115.
*) I. Urs, Criterii de apreciere a prejudiciilor morale si a despagubirilor banesti pentru repararea daunelor morale, īn Dreptul, nr.4/1998, p.25.
*) Ibidem, p.26.
OBSTACOLELE (CONSTRÂNGERILE) CU CARE SE CONFRUNT! UN INVESTITOR IN ROMÂNIA CU PRIVIRE LA TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE lN VEDEREA TEHNOLOGIZĂRII SAU RETEHNOLOGIZĂRII
Lector univ. dr. Radu-Gheorghe GEAMĂNU
1. Operaţiunile comerţului internaţional
Ca esenţă, operaţiunile comerţului internaţional nu diferă, în natura lor, de operaţiunii comerţului intern: vânzări şi locaţii, cecuri şi efecte de comerţ, garanţii personale £ asigurări, drepturi de autor şi brevetele sunt şi într-un caz şi în celălalt instrumente! relaţiilor care se stabilesc şi se execută între întreprinderi.
Dezvoltându-se într-un sistem multi-statai, aceste operaţiuni se caracterizează priţ punerea lor în contact cu mai multe sisteme statale. Fenomenul frontierei este fenomenf în acelaşi timp esenţial şi caracteristic care va marca operaţia internaţională prin raporta^ la aceeaşi operaţie desfăşurată într-un cadru preponderent naţional.
O primă contradicţie se stabileşte, deci, între câmpul operaţiunii internaţionale cart vizează, într-o manieră unitară, o piaţă largă şi funcţionarea acestei pieţe în divers^ părţi componente, sedii ale prerogativelor de suveranitate. Aceste obstacole sunt d atât mai viguroase cu cât ele corespund aşa numitelor prerogative absolute ale statele : puterea de a reglementa regulile desfăşurării tuturor activităţilor sociale, puterea defc fixa taxe şi a preleva impozite asupra indivizilor cât şi asupra operaţiunilor lor, puterel de a bate monedă şi de a-i impune circulaţia pe o arie geografică determinată, putere? de a exercita poliţia pe tot teritoriul şi cu totul special, la frontiere pentru a filtra accesiţ lucrurilor şi oamenilor, pentru a face justiţie şi a soluţiona conflictele etc.
jn consecinţă, din momentul în care operaţia intenţionează să treacă frontierele, ea; fost lovită, se loveşte şi se va lovi încă mult timp de diverse restricţii sau constrângeri cij caretrebuiesăsepună de acord. Prezenţa şi conţinutul acestor constrângeri, mecanisme de care trebuie să se ţină cont dau specificitatea dreptului comerţului internaţional.
Pentru desfăşurarea unor astfel de operaţiuni, trebuie să se ia în considerare, pf rând, restricţiile (constrângerile) specifice în activitatea internaţională a întreprinderi ţinând de divizarea universului nostru terestru în diferite sisteme statale şi instrumentek pe care dreptul (intern şi internaţional) le pune la dispoziţia operatorilor pentru a l{ uşura înaintarea trecerii peste acele restricţii.
Odată cunoscute aceste elemente se va putea analiza nivelul armonizării legislaţie naţionale cu legislaţia comunitară şi internaţională, pe de o parte, iar pe de altă parte;
*) în acest sens, a se vedea J. M. Mousseron, R. Fabre, J. Raynard, J.-L. Pierre, Droit di commerce internaţional. Droit internaţional de l'entreprise, Edition Litec, Paris, 1997, p. 67.
ÎNCĂLCAREA VIEŢII PRIVATE - SURSĂ A PREJUDICIILOR EXTRAPATRIMONIALE
Lector univ. dr. Călina JUGASTRU
Dreptul oricărei persoane de a-şi desfăşura viaţa proprie aşa cum crede de cuviinţă are un conţinut complex întrucât viaţa privată nu poate fi redusă la câteva dimensiuni, viata privată este o noţiune - cadru care presupune mai multe aspecte, cum sunt: dreptul la nume, la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la respectarea secretului corespondenţei şi a secretului profesional, dreptul la propria imagine şi la respectarea aspectelor intime ale vieţii. Piatra unghiulară a respectării vieţii private este manifestarea $te voinţă a persoanei, indiferent care aspect este în discuţie.
Aşa cum vom arăta, săvârşirea unor fapte ilicite se poate analiza în raport cu cele mai importante aspecte ale vieţii private.
1. Inviolabilitatea domiciliului
Deşi este o fiinţă socială prin excelenţă omul are nevoie de un spaţiu ales în mod liber în care să-şi desfăşoare viaţa particulară. în acest cadru sunt acceptaţi doar membrii de familie şi, eventual, un cerc restrâns de prieteni.
Din perspectiva Decretului nr.31/1954 domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Legea nr. 109/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate prevede în art.25 că domiciliul cetăţenilor români (în România) este la adresa din localitatea unde îşi au locuinţa statornică. Domiciliul este ; un atribut de identificare a persoanei prin legătura ei cu un anumit loc în spaţiu. El este totodată un drept subiectiv şi o obligaţie.
Legea ocroteşte nu numai domiciliul, dar şi reşedinţa, ca locuinţă "vremelnică, ocazională sau secundară". Persoana juridică este localizată în spaţiu prin sediu, i element de identificare ce îndeplineşte acelaşi rol ca şi domiciliul persoanei fizice. Din...
*) Legile romane sanctionau aspru nu numai patrunderea prin violenta īn locuinta unei persoane, dar si fapta unui particular de a scoate pe cineva din locuinta pentru a-l preda justitiei
*) Pentru definitii ale domiciliului a se vedea E. Lupan, D. Popescu, A.Marga, Drept civil
romān. Subiectele raportului juridic civil. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p.101-102; S.Angheni, I.R.Urs, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Voi. I, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p.224-225.
*) Cu privire la caracterele juridice, felurile si dovada domiciliului persoanei fizice, a se vedea | M Muresan, A. Boar, S. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca. f 2001. p.58-61.
*) Ibidem, p.65.
UNELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA MECANISMELE
I N C O T E R M S 2000
Lector univ dr. Radu-Gheorghe GEAMĂNU
In luna ianuarie 2000 au intrat în vigoare noile Reguli INCOTERMS (INCOTERMS 2000) care definesc cu precizie drepturile şi obligaţiile cumpărătorului şi vânzătorului în ieea ce priveşte livrarea mărfurilor vândute. în aceste condiţii rămâne doar problema |e a şti cum să se aleagă spre exemplu în a vinde în condiţiile FOB ori CIF, a cumpăra ^ condiţiile FCE ori EXW, în a livra în condiţiile CPT sau de a recepţiona în condiţiile IpU fără a şti ce înseamnă şi ce drepturi şi obligaţii acoperă aceste sigle un pic stranii fă prima vedere.
I în funcţie de alegerea greşită a unuia sau altuia dintre termenii INCOTERMS pe Bare o va face un comerciant în realizarea afacerii sale de comerţ internaţional, ar putea avea ca efect cel puţin întârzierea derulării operaţiunilor de derulare a vânzării Bţâu cumpărării internaţionale de mărfuri sau şi mai rău ca acestea să se împotmolească ||u chiar să eşueze. Regulile INCOTERMS nu se limitează numai la acţiunile comerciale âle întreprinderii exportatoare, ci folosirea lor reprezintă un factor de competitivitate şi le rentabilitate suplimentară. Angajarea lor în cunoştinţă de cauză şi de bună credinţă |ste o sursă de economii importante de timp, de bani şi de griji. | Fiind de aplicare universală, forţa celor 13 termeni de vânzare constă de asemenea |i caracterul lor supranaţional, regulile stabilite de aceşti termeni cu foarte rare excepţii |pnt foarte apropriate de legile naţionale. Chiar dacă nu rezolvă litigiile, aceşti termeni |ermit în cele mai multe cazuri evitarea lor, ceea ce justifică cu prisosinţă folosirea cu regularitate în practica comercială internaţională. De aceea este de neînţeles faptul că icest limbaj contractual şi ne coercitiv, devenit banat pentru adepţii mondializării Schimburilor, este încă atât de necunoscut.
I Regulile INCOTERMS, aşa cum au fost ele redefinite de către Camera de comerţ internaţional, merită, cel puţin pentru motivele de mai sus, o prezentare succintă, logică li structurată, însoţită de câteva comentarii simple şi spunem noi utile asupra mecanismelor şi folosirea lor. Această analiză printr-o detaliere şi explicaţii practice, ||rmen cu termen, va permite să se răspundă fără dificultate întrebărilor de genul cine face şi ce face, cine poate face, cine trebuie să facă sau nu trebuie să facă ceva, care |pr fi obligaţiile fiecăruia.
| Pentru o mai uşoară înţelegere termenii INCOTERMS sunt prezentaţi aşa cum şi |unt utilizaţi, în cele două limbi engleză şi franceză ambele recunoscute şi admise pe |lan oficial şi internaţional.
I Prezentarea de faţă a ţinut cont de modificările propuse de Camera de Comerţ International în publicaţia sa nr. 560, intrată în vigoare şi pusă în aplicare din 1 ianuarie |000 sub titlul „INCOTERMS 2000".
NATURA JURIDICĂ A CONTRACTELOR DE ÎNCHIRIERE ÎNCHEIATE ÎNTRE COMERCIANŢI
Asist. univ. drd. Codruta HAGEANU
In literatura juridică veche sau mai nouă se discută intens dacă aceste contracte pe natură civilă sau comercială. Controversa nu este pur teoretică şi îşi are izvorul fterpretarea diferită a unor prevederi ale Codului comercial român. Soluţia dată are Irtante consecinţe practice, întrucât în cauzele comerciale competenţa instanţelor ||ătoreşti este diferită, mijloacele de probă sunt mai numeroase, şi deci probaţi unea ||şoară, debitorul este considerat de drept în întârziere etc. Ifbblema a fost de actualitate după adoptarea Codului comercial român la 1887 şi a Mit la fel de puternic după anul 1990, odată cu reluarea relaţiilor specifice economiei Ţaţă. Ea nu a fost dezbătută anterior, o perioadă de 40 de ani, în care dispoziţiile ilui comercial erau aproape lipsite de aplicare practică.
|primă opinie, majoritară astăzi în literatura juridică1, susţine că un contract de |fiere încheiat între comercianţi este un contract comercial, supus jurisdicţiei frciale. Aceasta este şi tendinţa practicii judiciare2.
fpgumentele invocate în sprijinul acestei opinii sunt numeroase şi convingătoare. în : îiee urmează le vom prezenta în rezumat.
Ijumerarea faptelor de comerţ în art. 3 al Codului comercial român este i nplificativă, formularea fiind aceea că "Legea consideră ca fapte de comerţ...", deci işate include aici şi locaţiunea de imobile, prin analogie cu vânzarea-cumpărarea feste considerată un asemenea fapt3.
)oi, în afara faptelor de comerţ obiective cuprinse în art. 3, mai există şi faptele 3§ptive, prevăzute de art. 4 C.com., respectiv celelalte contracte şi obligaţiuni ale fcomerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi
*) Deleanu, Natura juridică a contractului de locaţiune încheiat între două societăţi comerciale, Eim şi a acţiunilor care derivă dintr-un asemenea contract, în Dreptul, nr. 7/1994, p. 37-44; frianu, Notă la Decizia Civilă nr. 32/A/1995a Trib. Covasna, în Dreptul, nr. 8/1995, p. 84-86; îrju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de ţSuceava în domeniul dreptului civil si dreptului procesual civil, în Dreptul, nr. 2/1997, p. 1.10.
*) C.S.J., s. com., dec. nr. 481/1995, în Dreptul, nr. 3/1996, p. 93; Trib. Covasna, dec. civ. nr. M995, cu nota aprobativă de C. Turianu, loc. cit., p. 84; Trib. Sibiu, sent. civ. nr. 2008/C/ ţvşi sent. civ. nr. 1772/C/2000 (nepublicate). Aceste din urmă hotărâri nu motivează şi ercialitatea, ci numai fondul pricinii.
*)C. Turianu, loc. cit., p. 85 (nota bene: autorul omite faptul că legiuitorul, când a inclus area-cumpărarea între faptele de comerţ s-a referit la acele contracte care au ca obiect iri mobile).
2. Drept public
DREPTUL CONSTITUŢIONAL IN SISTEMUL UNITAR DE DREPT
Conf. univ. dr. Maria VESMAŞ
1. Statul şi dreptul
Statul - în oricare din accepţiunile conceptului, a fost şi rămâne, în primul rând, o realitate poiitico-juridică care s-a constituit pe ideea de drept, şi-a întemeiat legitimitatea pe drept, a evoluat şi a rezistat convulsiilor politico-sociale datorită dreptului.
La rândul său dreptul - definit de romani ca artă a binelui şi echităţii, s-a edificat şi a evoluat prin stat, când mai aproape, când mai departe de idealul roman.
în accepţiunea de organizaţie politică a puterii publice, statul a recunoscut şi a creat dreptul, reglementând continuu, prin norme de conduită obligatorii pentru populaţia de sub comanda sa, numeroase şi variate raporturi sociale, considerate importante In perioada istorică de referinţă.
O importantă categorie de raporturi sociale ce s-au impus reglementării prin drept, odată cu constituirea statelor, în scopul confirmării legitimităţii acestora, au fost cele referitoare la instituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor de guvernare ( ale guvernanţilor), stabilindu-se astfel normele referitoare la constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor de guvernare, stabilindu-se însăşi configuraţia statului, rosturile şi limitele acţiunii statale în raport cu populaţia.
Treptat, edictarea normelor de conduită obligatorii în societatea organizată în stat, precum şi realizarea lor în practica socială, s-au consacrat ca fiind cele mai importante funcţii ale statului. Edictarea dreptului fără asigurarea de către stat a realizării normelor juridice ca reguli de conduită obligatorie în societate nu poate fi concepută.
Deşi realizarea dreptului se obţine în principal prin conformarea liber consimţită a subiectelor de drept la prescripţiile normelor juridice, statul rămâne garantul realizării dreptului.
în situaţiile în care realizarea dreptului nu se poate obţine în această primă formă, statul, prin autorităţile sale competente , trece la aplicarea normelor juridice în temeiul puterii de stat, folosind la nevoie forţa de constrângere cu care este înzestrat.
*) Cu privire la acceptiunile conceptului, a se vedea Gh. Bobos, Teoria generala a dreptului. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 24; G. Vrabie, Drept constitutional si institutii politice. Editura Cugetarea, lasi, 1997, p. 53-59; I. Muraru, Drept constitutional si institutii politice, Editura Actami, Bucuresti, 1995, p.8 si urm.; T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1998, p. 115-126.
*) A se vedea īn ace lasi sens, Gh.Bobos, op.cit., p.24.
*) A se vedea P. Neguiescu, Curs de drept constitutional, Bucuresti, 1926, p. 98-100.
REGLEMENTAREA LEGALĂ A CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN ROMÂNIA
Corii. univ. dr. Theodor MREJERU
Preşedintele secţiei de contencios administrativ
Curtea Supremă de Justiţie
Sediul materiei în contenciosul administrativ este Legea nr. 29/7 noiembrie 1990, cu modificările ulterioare.
De asemenea, în această materie sunt aplicabile o serie de prevederi constituţionale: art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 48 relativ la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Acţiunea în contencios administrativ este deschisă oricărei persoane fizice sau juridice care se consideră vătămată în drepturile sale, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege (art. 1 alin. (1}. Soluţiile pronunţate de instanţă pot fi, conform acestui articol, anularea actului administrativ respectiv, recunoaşterea dreptului recunoscut de lege şi repararea pagubei cauzate.
Legea, în alin. .(2) al art. 1 asimilează refuzului nejustificat de a rezolva cererea şi faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, sub rezerva existenţei unui alt termen stabilit printr-o lege specială.
Art. 2 enumeră finele de neprimire, adică tipurile de acte care nu pot fi atacate în justiţie:
Art. 5 (I) stabileşte obligativitatea recursului graţios, adică procedura adresării unei cereri autorităţii emitente a actului în cauză; aceasta este obligată să rezolve reclamatia în termen de 30 de zile.
SARCINILE STATULUI CONTEMPORAN Şl SFERA GUVERNĂRII
Lector univ. drd. Daiana Maura VESMAŞ
Istoria constituţională a statelor este, dincolo de disputele generate de problematica formală a dobândirii şi exercitării puterii de către guvernanţi în raport cu guvernaţii, istoria efortului de a concilia voinţa şi interesele indivizilor şi societăţii asupra cărora se exercită actul de guvernare, cu voinţa şi interesele subiectelor titulare ale autorităţii politice exclusive, cu alte cuvinte de a stabili un raport între legitimare socială şi legitimitatea în sine dezvoltată de orice putere statală. Cuceririle teoretice ale secolului XX, care în plan politico-juridic au consacrat conceptul statului de drept, democratic şi social, au generat realitatea unor state în care puterea a fost structurată şi supusă dreptului, un drept, stabilit în competiţia dintre interese şi valori promovate în raport cu nevoile umane, un drept pus, mai mult sau mai puţin eficient, în slujba cetăţenilor.
Conţinutul dreptului este stabilit în jocul politic la care participă ca actori nu numai instituţiile statului cu competenţă de reglementare dar şi societatea civilă prin intermediul partidelor politice, grupurilor de interese şi de presiune, mass-mediei, sau societatea internaţională, care sunt interesate deopotrivă şi în realizarea acestui drept. Aşa cum am concluzionat în cuprinsul unei alte lucrări, statul contemporan de drept nu este numai statul asigurării drepturilor cetăţeneşti (statul de drept formal) dar şi statul realizării drepturilor cetăţeneşti (statul de drept material), care alături de binele public, securitatea juridică şi bunăstarea generală formează conţinutul valoric fundamental al reglementărilor constituţionale occidentale contemporane.
în doctrina modernă există o serie de concepţii tinzând spre depăşirea, dintr-o perspectivă funcţionalistă, a distincţiei clasice dintre funcţia legislativă şi executivă a statului, respectiv dintre funcţia de stabilire a conţinutului dreptului şi aceea de realizare materială, efectivă, a dreptului. Dintre acestea, unele confundă funcţiile statului cu natura activităţii organelor statale, astfel, în cadrul concepţiilor binare, dualiste privind diviziunea funcţiunilor statului, distincţia dintre legislativ şi executiv este transpusă, într-o primă categorie de concepţii, înspre distincţia dintre funcţiunea politică şi funcţiunea administrativă a statului, distincţie în conformitate cu care legea devine un cadru de principiu stabilind o orientare politică generală, guvernământul acţionând în interiorul acestui cadru . Funcţiunea politică este exercitată de o pluralitate de organe...
*)
Este vorba despre lucrarea noastra cu titlul " Conceptul statului de drept" prezentata sub forma de referat īn cadrul stagiului de doctorat, īn fata Catedrei de drept public a Facultatii de drept a Universitatii Bucuresti, 1999.
*)"Pentru a distinge din punct de vedere juridic diversele functiuni ale statului - arata Leon Duguit - trebuie sa ne plasam exclusiv sub unghiul de vedere material, adica sa consideram actele īndeplinite īn natura lor interna, abstractie facānd īn mod complet de organul, agentul care a intervenit." t.n. ( L.Duguit, Traite de droit constitutionel, Edition De Boccard. Paris, 1923, voi.2, p.136)
MOARTE Şl STAT. PERSPECTIVA UNUI OUTSIDER ASUPRA ARTICOLULUI 9 DIN CONSTITUŢIA JAPONIEI
Lector univ. dr. Monica VLAD
Orice ştiinţă îşi are "misterul ei final, care devine vizibil în timp de criză", scria Nicolae Steinhardt în cartea sa "Jurnalul fericirii", unde descrie anii petrecuţi într-o închisoare comunistă.1
Acest lucru este adevărul oricărui domeniu al cunoaşterii umane, iar studiul « misterelor finale » conduce spre descoperirea chiar a adevărului final, în termenii unei concluzii.
Dar, până la împlinirea acestei finalităţi, tema necesită reflecţie asupra limitelor voinţei umane şi a sănătăţii mintale a omenirii la sfârşitul acestui mileniu. încă suntem martorii războaielor - de agresiune şi/sau apărare, iar dispoziţiile constituţionale care le justifică sau le combat par să devină, uneori, o temă exclusivă a sofisticatei interpretări a disputelor scolastice. Acelaşi autor identifică « misterul final» al dreptului constituţional drept « curaj fizic al individului în faţa morţii». în această situaţie extremă, semnificaţia şi intensitatea ideii sacrificiului de sine este condiţionată în mod esenţial de valorile diferitelor culturi şi civilizaţii.
în aceasta rezidă dificultatea oricărui studiu de drept comparat. Posibilele explicaţii ale aptitudinii popoarelor de a se implica în războaie presupun interpretări filosofice ale unor valori deseori conflictuale. Evident, curajul fizic în faţa morţii defineşte substanţa unor instituţii fundamentale din dreptul constituţional al fiecărei civilizaţii. Dintre acestea, libertatea umană este cea mai importantă, dacă ne amintim tristeţea lui Rousseau în faţa fatalităţii lanţurilor umane. Era noastră încă găzduieşte o veche, neschimbată dilemă: Cât de departe, şi în ce mod poate fi garantată libertatea umană ? Se poate susţine existenţa însăşi a libertăţii umane, dacă oamenii sunt pregătiţi să aleagă ei înşişi sacrificiul de sine ? şi care este, atunci, valoarea libertăţii umane în sine, dacă există alte valori, plasate deasupra libertăţii, oricare ar fi explicaţia acestei ierarhii ? Nu este protecţia libertăţii umane şi a drepturilor omului ultima finalitate pe care orice comunitate umană vrea s-o atingă, cel puţin în teorie ? şi dacă este aşa, cum se relaţionează această generoasă finalitate cu solicitarea, de către stat, a sacrificiului de sine al cetăţenilor săi ?
Aceasta este esenţa întrebărilor finale şi a răspunsurilor finale în domeniu! dreptului constituţional. Legitimitatea solicitării sacrificiului suprem nu este deloc revtzibilă - în aspectele sale morale şi filosofice ultime-în prevederile dreptului naţional, atâta vreme cât apărarea statului este reglementată cu titlu de obligaţie constituţională. Constituţiile naţionale (vezi Constituţia României) consideră datoria cetăţenilor români faţă de ţară « sacră ». Ţări ca Japonia, după ce au experimentat ororile războiului atomic, dimpotrivă, renunţă « pentru totdeauna » la crearea unei forţe militare care ar putea să ameninţe alte naţiuni (vezi articolul 9 din Constituţia Japoniei). Este aproape miraculoasă această transformare a intenţiilor internaţionale ale Japoniei după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, mai ales în contextul constituţiei sale postbelice, care nu păstrează...
REFLECŢII LEGATE DE GARANTAREA DREPTULUI DE APĂRARE AL INTIMAŢILOR INCULPAŢI, ATUNCI CÂND ASISTENTA JURIDICĂ ESTE OBLIGATORIE SI IMPLICAŢIILE PE CARE EFECTUL DEVOLUTIV Şl EXTENSIV AL CĂILOR ORDINARE DE ATAC LE POT AVEA ASUPRA ACESTORA
Lector univ. dr. Carmen POPA
Practica constantă şi majoritară a Tribunalului Sibiu de a nu desemna apărători din oficiu intimaţilor inculpaţi aflaţi în situaţiile prevăzute de art. 171 alin. 2 şi 3 C.proc.pen. în apelurile ori recursurile declarate de către coinculpaţi, părţi vătămate, civile ori în căile de atac folosite de procuror cu privire ia alţi inculpaţi, ne determină să aducem în discuţie dacă numirea avocaţilor din oficiu reprezintă o facultate sau o obligaţie pentru judecătorii instanţelor de control.
Argumentul pentru care se opiniază că nu s-ar impune asistarea intimaţilor inculpaţi aflaţi în situaţiile expres şi limitativ prevăzute în art. 171 alin. 2 şi 3 C.proc.pen. este că, faţă de aceştia, hotărârea este definitivă.
Această motivaţie, deşi aparent corectă, este criticabilă din mai multe motive.
Este adevărat că potrivit art. 416 C.proc.pen. hotărârile primei instanţe rămân definitive la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen, ori la data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs - în cazul hotărârilor care nu surit supuse apelului. Astfel, dacă inculpaţii minori, arestaţi, chiar în altă cauză, etc., ori care au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, etc., nu au atacat cu apel sau după caz, cu recurs, hotărârea primei instanţe faţă de ei rămâne definitivă la data expirării termenului. Pe acestă linie de gândire, nu s-ar mai impune efectuarea de către stat de cheltuieli judiciare inutile, prin desemnarea apărătorilor din oficiu, care să le reprezinte interesele.
O atare interpretare o apreciem ca fiind eronată, în contradicţie cu prevederile legale şi care încalcă grav principii fundamentale ale procesului penal.
Activitatea organelor judiciare este subordonată legislaţiei în vigoare, nici o acţiune în afara acestui cadru legal nefiind permisă, chiar dacă, aparent, ar duce la realizarea scopului procesului penal în condiţii de operativitate, sau mai eficiente din punct de vedere economic.
Principiile aflării adevărului ori a rolului activ al instanţei, nu pot acţiona decât în condiţiile respectării legalităţii, garantării dreptului la apărare, precum şi a celor consacrate de Constituţia României - principii care trebuiesc raportate şi la reglementările internaţionale . între drepturile fundamentate ale omului consacrate în Convenţiile internaţionale amintim: „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", „Convenţia ...
*) A se vedea art. 171 alin. 2, 3 C.proc.pen.
FUNDAMENTAREA SARCINILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN SISTEMUL POLITICO-ADMINISTRATIV CONTEMPORAN
Lector univ. drd. Daiana Maura VESMAŞ
Constituţia României, prin art. 1 alin. 3 realizează o opţiune valorică fundamentală, stabilind că statul român, stat de drept, democratic şi social, este un stat pus în slujba cetăţenilor săi, în care " orice activitate de stat, pentru a fi constituţională, trebuie să aibă ca obiectiv suprem aceste valori, nici o sarcină concretă a Parlamentului, Guvernului, a unui minister, a unei prefecturi sau primării, nu poate justifica încălcarea demnităţii omului, blocarea liberei dezvoltări a personalităţii umane sau adoptarea de decizii părtinitoare, nedrepte la o judecată a oamenilor şi, fireşte, în limitele rezonabilităţii."
Formularea cuprinsă în art.1 alin. 3 conţine deci obligaţia raportării întregii activităţi statale la nevoile, interesele, scopurile şi reprezentările valorice ale omului, fiecare autoritate publică dar fiecare element care o compune, trebuind să ia permanent în considerare, în ce măsură activitatea sa, serveşte realizării sau asigurării acestor valori. Privită invers, formularea analizată mai înseamnă şi că nu există şi nu pot să existe nici un fel de interese statale autonome, independente de nevoile şi interesele membrilor societăţii, orice fel de interes puretatic fiind de la bun început neconstituţional şi ilegitim. Acelaşi lucru este valabil şi pentru persoanele care compun diferitele autorităţi publice, care nu pot revendica exercitarea puterii în numele unui interes propriu, respectiv al funcţiei sau demnităţii publice pe care o deţin. De altfel, după ce consacră, in art. 2 alin. 1 că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum" Constituţia actuală a României arată în alin. 2 că " Nici un grup, şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu ", statuând nu numai că statul, aparatul de stat, are rolul şi funcţia principală de a sluji interesul public general dar şi că acest interes are preeminenţă în raport cu toate celelalte categorii de interese de la nivelul societăţii.
Analiza elementelor ce definesc esenţa regimului politic consacrat de Constituţia României arată că se poate vorbi despre anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare trebuie să contribuie toate categoriile de autorităţi publice, inclusiv cele ale administraţiei publice.
Pentru a evita clar orice fel de confuzii, subliniem că funcţia fundamentală, a statului de a sluji, de a servi valori şi interese umane, nu înseamnă nici pe departe că, în caz de neconcordanţă, interesele umane individuale ar avea prioritate în raport cu interesele...
*) M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan. I. Muram, F. Vasilescu, I. Vida, Constitutia Romāniei comentata si adnotata. Regia Autonoma " Monitorul Oficial", Bucuresti 1992, p.13.
*)A se vedea, A. Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, Editura Nemira Bucuresti, 1996, Vol.II, p.354.
O PRIVIRE ASUPRA DREPTULUI PENAL FRANCEZ
Cont univ. dr. Constantin BUTIUC
Chiar o scurtă prezentare a dreptului penal francez actual, cum de altfel intenţionăm să facem, nu poate fi completă dacă nu are ca punct de pornire perioadele anterioare. Retrospectiva este cu atât mai folositoare cu cât ea direcţionează spre ideea de evoluţie continuă a acestei ramuri de drept care, poate şi din această cauză, a fost şi continuă să rămână sursă de inspiraţie pentru gânditori şi legislatori din multe alte ţări.
Doctrina este unanimă în a recunoaşte distinct două mari perioade: perioada anterioară codificării şi cea a codificării. La rândul ei prima se subdivide în două subperioade cu durate inegale, una cunoscută sub denumirea de "vechiul regim" şi cealaltă denumită "perioada dreptului intermediar" care cuprinde anii Revoluţiei franceze, de la 1789 până Ia1804.
"Vechiul regim", care se identifică de fapt cu epoca feudală, a cunoscut un drept penal influenţat de dreptul roman, dreptul canonic şi de cutume. Caracteristica esenţială o constituie originea cutumiară a incriminărilor şi a pedepselor aplicabile care, prin exemplaritatea lor, constituiau un element esenţial. Procedura penală, la început de tip acuzatorial, a început să fie cu sec. al Xlll-lea, de tip inchizitorial, ea fiind prima care a făcut obiectul unei anumite codificări printr-o Ordonanţă din anul 1670. Secolul al XVIII-lea a stat sub influenta ideilor lui Montesquieu şi ale lui Becaria care au formulat şi argumentat principiul legalităţii incriminării infracţiunilor şi al pedepselor şi care, de fapt, au inspirat reformarea dreptului penal produsă de Revoluţie.
In perioada revoluţionară, care a consacrat aşa numitul "drept intermediar" este de semnalat că în anul 1791 Adunarea Constituantă a adoptat două legi importante privind poliţia municipală şi poliţia criminală şi care, într-o apreciere generoasă, formau un adevărat cod penal. Se instituia principiul legalităţii incriminării şi al pedepselor, pedepsele corporale, excluzând pedeapsa cu moartea, erau abolite şi pentru înlăturarea oricărui arbitrariu se prevedea un sistem de pedepse fixe. Pe plan procedural se instituia sistemul acuzatorial precum şi sistemul celor trei grade de jurisdicţie.
începutul celei de a doua mari perioade, a codificării, este marcată de apariţia Codului de instrucţie criminală în 1808 şi a Codului penal în 1810, ambele intrând în vigoare la 1 ianuarie 1811, cunoscute ca şi codurile napoleoniene.
Codul penal a păstrat principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, egalitatea în fata legii penale, dar în materie de pedepse s-a remarcat printr-o severitate deosebită...
*) G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, Dalloz, Paris, 1995, p.54 si urm.; J.C. Soyer, Droit penat et procedure penale, LGDJ, Paris, 1995, p. 27 si urm.; N. Guimezanes, Introduction au droit frangais, Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden, 1995, p.141 si urm.
*)G. de Coursac, Un precurseur de la justice revolutionnaire, le tribunal criminel du 10 aout, īn R.I.C.P.T., 1976, p. 555.
ACCESUL INDIVIDUAL LA JURISDICŢIA TRIBUNALULUI CONSTITUŢIONAL GERMAN
Asist. univ. drd. Bianca SELEJAN-GUŢAN
Controlul constituţionalităţii legilor este o instituţie relativ nouă în istoria constituţională a Germaniei. După cel de-al doilea război mondial, s-a considerat că instituţiile tradiţionale ale Constituţiei de la Weimar nu mai erau suficiente pentru a asigura noua ordine democratică. A fost creat astfel noul Tribunal Constituţional Federal, care să devină garantul democraţiei, să impună respectarea Constituţiei la toate nivelele autorităţilor politice şi să fie protectorul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Vechiul conflict pozitivist dintre drept şi morală era astfel înlăturat din reglementarea constituţională, iar "dreptul şi politica urmau a fi guvernate de moralitatea constituţională'.
Câteva precizări sunt necesare asupra statutului Tribunalului Constituţional German. Deşi acesta este o variantă a modelului european al controlului constituţionalităţii, statutul său în raport cu celelalte autorităţi publice nu a fost cert de la început. Pe de-o parte, atribuţiile extinse ale Tribunalului prevăzute de Legea Fundamentală îl situau pe aceeaşi poziţie cu celelalte instituţii constituţionale independente (Bundestag, Bundesrat, Preşedinte), iar pe de altă parte Legea Fundamentală autoriza Parlamentul să reglementeze organizarea şi procedura Tribunalului. Ca urmare, iniţial, Tribunalul a fost pus sub autoritatea Ministerului Federal al Justiţiei, situaţie ce nu corespunde cerinţei de independenţă a modelului european în general, şi care a dus la nemulţumiri în rândul judecătorilor. în 1953, Tribunalul a fost scos de sub autoritatea Ministerului Justiţiei, şi treptat el şi-a construit un statut independent faţă de celelalte autorităţi ale statului.
Noul Tribunal Constituţional a fost conceput după modelul Curţii Constituţionale a Austriei, însă nu este o copie a acesteia. La vremea respectivă, aceasta din urmă încă nu beneficia de competenţele lărgite acordate de modificarea constituţională din 1975. Tribunalul German a primit o reglementare care l-a făcut să fie considerat cea mai puternică dintre Curţile constituţionale europene, având şi cea mai întinsă jurisdicţie. Ca şi în Austria, accesul particularilor la jurisdicţia Tribunalului Constituţional German îmbracă două forme: cea a controlului indirect, pe cale de excepţie în faţa judecătorului ordinar, şi cea a recursului individual direct.
*) A se vedea si D. Kommers, The Constitutional Jurisprudence of the Federal Republic of Germany, Durham and London: Duke University Press, 1997; J.-C. Beguin, Le controle de la constitutionnalite des lois en Republique Federale d'Allemagne, Paris, Economica, 1982; H. Steinberger, American Constitutionalism and German Constitutional Development, īn L. Henkin, A. Rosenthal (eds.), Constitutionalism and Rights, New York, Columbia University Press, 1990, p. 199.
*) Prin art. 93-104 ale Legii Fundamentale a Germaniei din 23 mai 1949 si prin Legea sa organica din 1951.
*) D. Kommers, op. cit., p. 1.,
*) L. Favoreu, Constitutional Review in Europe, loc. cit, p. 52.
INSTITUTIA PREFECTULUI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
(1925-1938)
Asist. univ. drd. Manuel GUŢAN
Miza oricăror alegeri locale într-o democraţie modernă este, pe de o parte, asigurarea libertăţii colectivităţilor locale de a alege prin vot liber, secret şi universal, autorităţile administraţiei publice locale descentralizate şi, pe de altă parte, de a putea rezolva şi gestiona prin intermediul acestor organe liber alese, sub responsabilitatea lor, interesele proprii. Această autonomie locală modernă se realizează, printre altele, atât prin cunoaşterea clară a necesităţilor proprii cât şi a celor mai bune mijloace de satisfacere a lor, dar şi printr-o tutelă administrativă moderată din partea centrului, exercitată la noi, conform reglementărilor în vigoare, de către Prefect, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului în teritoriu.
Ne-am oprit la instituţia Prefectului deoarece aceasta s-a aflat întotdeauna, în istoria administraţiei publice locale româneşti, la cumpăna dintre autonomia administrativă a colectivităţilor locale şi interesele Guvernului. Atribuţiile pe care o lege sau alta de organizare administrativă i le-a conferit au determinat, în mare măsură, fie un regim de reală descentralizare administrativă fie unul centralizator. Pe de altă parte, interesul purtat anilor '20 şi '30 interbelici se explică prin faptul că manualele de istorie postdecembriste precum şi o serie de oameni politici ai aceleiaşi perioade au încercat să acrediteze ideea că această epocă ar putea reprezenta un model de democraţie autentică pentru România contemporană. Ar fi interesant deci să stabilim în ce măsură viaţa administrativă interbelică poate răspunde unui asemenea deziderat şi în ce măsură tradiţia instituţională reabilitată după 1991 este benefică dezvoltării colectivităţilor locale. Aceasta cu atât mai mult cu cât în Expunerea de motive cu privire la Proiectul Legii administraţiei publice locale din 8 Octombrie 1991, s-a afirmat că una din sursele de inspiraţie ale respectivului Proiect a fost şi „experienţa românească dobândită până la sfârşitul deceniului al treilea al acestui secol", în speţă Legea de Unificare administrativă din 1925, Legea privind administraţia publică locală din 1929 şi Legea administrativă din 1936.
După Marea Unire, spiritul reformist care însoţeşte de regulă acest tip de eveniment în viaţa popoarelor nu a ocolit nici administraţia publică românească, proiectele de...
*) A se vedea Carta Europeana pentru autonomie locala din 15 octombrie 1985, Preambulul si art. 3.
*) Conform cerintelor moderne actuale, consacrate de Constitutie si de Legea 69/1991, controlul Prefectului este unul de legalitate, posterior adoptarii actelor administrative ce constituie obiectul sau si se realizeaza din afara organului controlat. A se vedea E. Popa, Controlul de legalitate al prefectului, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p. 20.
*) Prin Legea 69/1991 consiliile populare, comitetele lor executive si primul secretar, organe ale centralismului democratic socialist īn Romānia antedecembrista, au fost īnlocuite prin recuperarea, cel putin terminologica, a unor institutii traditionale ale administratiei publice locale romānesti: Consiliile judetene si comunale, Prefectul si Subprefectul.
ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESELE PENALE CE AU CA OBIECT INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI
Asist. univ. drd. Marius-loan MAZILU
Prin sentinţa penală nr. 737/1999 Judecătoria Sibiu a condamnat-o pe inculpata H.G. la două pedepse de 1 an închisoare, fiecare, pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 25 raportat la art. 260 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.; la două pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 261 alin. 1 C. pen. cu aplicarea prevederilor art. 13 C. pen., a interzis drepturile civile prevăzute de art. 64 C. pen., în baza art. 71 C. pen.; a constatat că fiecare din pedepsele aplicate inculpatei sunt graţiate în întregime, în baza art. 1 din Legea 137/1997. Prin aceeaşi sentinţă s-a admis în parte cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă M.D., inculpata fiind obligată la plata sumei de 5.000.000 lei cu titlu de daune morale. Inculpata a fost obligată şi la plata cheltuielilor judiciare către stat şi la cheltuieli judiciare parţiale către partea civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că inculpata H.G. a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu pentru săvârşirea a două infracţiuni de instigare la mărturie mincinoasă a numiţilor S.A. si M.N. (care au fost condamnaţi prin sentinţa penală nr. 1330/10.11.1997 a Judecătoriei Sibiu la pedepse de câte 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 25 raportat la art. 260 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.) şi a două infracţiuni de încercare de a determina mărturia mincinoasă - comise în raport de numiţii B.N. şi S.M., cărora le-a oferit bani pentru a declara mincinos în faţa instanţei de judecată. Numiţii B.N. şi S.M. nu au dat curs solicitărilor inculpatei H.G., refuzând-o.
Inculpata a desfăşurat această activitate infracţională, prin care a încercat să împiedice înfăptuirea justiţiei, urmare a unui proces penal pe care l-a avut numitul M.D. Astfel, în anul 1993, H.G. a depus plângere penală împotriva lui M.D. solicitând condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe. Prin schimbarea încadrării juridice a acestei fapte în infracţiunea de vătămare corporală, prin sentinţa penală nr. 1212/1996 a Judecătoriei Sibiu, M.D. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare. Probatoriul administrat în această cauză a constat şi în depoziţiile martorilor pe care inculpata H.G. i-a instigat să declare mincinos, respectiv că au văzut conflictul dintre ea şi M.D.- sau a încercat să-i determine să declare mincinos (B.A. şi S.M.). Hotărârea judecătorească de condamnare a lui M.D. a rămas definitivă, dar cel menţionat pentru a-şi dovedi nevinovăţia, a formulat cerere de revizuire împotriva hotărârii de condamnare, cerere care a fost admisă, dispunându-se anularea sentinţei prin care M.D. a fost condamnat, deoarece s-a dovedit că nu acesta este autorul infracţiunii comise în dauna numitei H.G. (prin decizia penală 468/1998 s-a anulat sentinţa de condamnare şi s-a dispus achitarea inculpatului M.D., în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c. C. proc. pen.).
IRELEVANŢA - O CAUZĂ "CLASICĂ" DE 1NADMISIBILITATE A EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE
Asist. univ. drd. Bianca SELEJAN-GUŢAN
I. Excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a cetăţenilor pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale împotriva încălcărilor prin aplicarea unor legi contrare Constituţiei. Noua reglementare a soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, apărută în urma modificării Legii 47/1992 prin Legea nr.138/1997 a dus la îmbunătăţirea acestei proceduri şi s-a înscris în "procesul general de dezvoltare a democraţiei constituţionale şi de întărire a statului de drept."
Potrivit Constituţiei (art. 144 lit.c) şi Legii 47/1992, din punct de vedere procedural, soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate comportă două faze: faza judecătorească, ce are un caracter prealabil, şi faza contenciosului constituţional, ce se desfăşoară înaintea Curţii Constituţionale. Etapa judecătorească este cea în care instanţele judecătoreşti sunt asociate jurisdicţiei constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor. Astfel, instanţa poate iniţia ea însăşi o excepţie de neconstituţionalitate, caz în care are obligaţia legală de a o motiva, iar în privinţa excepţiilor invocate de părţi sau de către Ministerul Public, instanţa are obligaţia de a-şi exprima, prin încheierea de sesizare, opinia asupra acestora. Faza judecătorească se finalizează prin sesizarea Curţii Constituţionale, instanţa având competenţa exclusivă în acest sens (art. 144 iit. c coroborat cu art. 125 al Constituţiei).
în cadrul etapei judecătoreşti, s-a pus problema verificării, de către instanţa judecătorească, a legalităţii excepţiei de neconstituţionalitate invocate, în vederea sesizării instanţei de contencios constituţional.
Legea 47/1992, în forma ei iniţială, nu conţinea nici o referire expresă la posibilitatea pronunţării de către instanţă a inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate. Această situaţie a dus, în practica instanţelor judecătoreşti, la apariţia unor interpretări şi soluţii contradictorii ale invocării unor excepţii inadmisibile, generatoare de întârzieri în soluţionarea unor litigii. Modificarea Legii 47/1992 prin Legea nr. 138/1997 a introdus în circuitul legislativ şi jurisdicţional noţiunea de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, prin art. 23 alin. 6. Cu toate acestea, inadmisibilitatea a constituit subiect de analiză în doctrină încă înainte de consacrarea ei pe cale legislativă. De asemenea, noua reglementare consacră din punct de vedere legislativ soluţii deja...
*) M. Constantinescu, Modificarea procedurii de solutionare a exceptiei de neconstitutionalitate, īn Dreptul, nr.5/1998, p. 16.
*) Idem.
*) I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constitutionala a Romāniei, Editura Albatros, Bucuresti, 1997, p.124.
FUNDAMENTELE IDEOLOGICE Şl PROGRAMATICE ALE REFORMELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE DIN EPOCA LUI CUZA (1848-1859)
Asist. univ. drd. Manuei GUŢAN
Legislaţia administrativă elaborată şi adoptată în 1864 în timpul guvernului Kogălniceanu nu a fost rezultatul unor impulsuri legislative de moment, un simplu transfer de instituţii occidentale preluate dintr-un aventurism reformator al boierimii sau burgheziei liberale române. Dimpotrivă, reforma a fost un fenomen cât se poate de conştient, necesitatea modernizării administraţiei publice tpcale fiind rezultatul unui proces de evaluare lucidă a realităţilor socio-politice româneşti ale sec. XIX. Tipul de reformă, precum şi instituţiile ce trebuiau introduse sau reformate au dat naştere unui demers analitic, îmbogăţit cu ideile cele mai moderne ale doctrinei franceze, de la care s-au adăpat mai toţi reformatorii români. Gândirea acestora, printre care s-a remarcat cea a lui Mihail Kogălniceanu, s-a materializat, începând cu 1848, în numeroase programe de reforma, proiecte de constituţie şi proiecte de organizare comunală. Ideile lor privind retovma vieţii administrative locale au avut m centru descentralizarea administrativă, de Inspiraţie Ideologică franceză, repetată aproape obsesiv "în epocă. \n ciuda dificultăţilor; ţ>rw\n<A transpunerea conceptuală a mstotvftwVov descentralizării, se remarca, deia epocala a\ta, un etort de a \nţe\egepe depWrv rostu\ acestora, syan\a\e\eIntrodu toate Izvorâte din dorinţa scoaterii aparatului administrativ din marasr fanariote.
A. Principiile de organizare a administraţiei]^ oglindite în programele de reformă şi prq$ constituţie ale Revoluţiei de la 1848
Revoluţia de la 1848 în Ţările Române, parte a fierberilor ce.'£q| Europă de la vest la est, s-a înscris, din punct de vedere ideologii! specific revoluţionarilor europeni paşoptişti. Cu toate acuţii socio-politice, economice şi instituţional-juridice din Principate nii[. dinăuntru, cum susţinea Bălcescu, necesitatea reformelor, dar ău reformiste specifice în programele şi proiectele revoluţionare rorriâ] explică prin faptul că în vestul Europei, mai ales în Franţa-sursa pernei a revoluţionarilor români-, elementele burgheze reuşiseră încă de laf să determine schimbări instituţionale fundamentale, având la ^ principiile revoluţionare de la 1789. Spre deosebire de acestea in Tai mijlocul sec. XIX, în ciuda reformelor introduse prin Regulament funcţionau încă instituţiile specifice feudalismului. De aceea, prog...
DIN NOU DESPRE INFRACŢIUNEA DE NERESPECTARE A MĂSURILOR PRIVIND ÎNCREDINŢAREA MINORULUI
Prep. univ. drd. Anda VARGA - SANTAI
Dacă până în 1970 singurul act normativ care reglementa încredinţarea copilului minor era Codul familiei, iar singurul organ care putea hotărî aceasta era instanţa de judecată, odată cu adoptarea Legii nr.3/1970 privind ocrotirea unor categorii de minori şi ulterior a O.U.G. nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate s-a conferit şi Comisiei pentru ocrotirea minorilor, respectiv Comisiei pentru protecţia copilului, organ de specialitate al consiliului judeţean, respectiv al consiliului local de sector al municipiului Bucureşti atribuţia de a lua în anumite cazuri această măsură.
O. U.G. nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate vizează în primul rând dreptul familiei, dar nu se poate face abstracţie de impactul produs de acest act normativ şi în celelalte ramuri de drept, dintre care menţionăm în mod special dreptul penal. Avem în vedere infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului reglementată de art.307 C.pen., al cărei conţinut trebuie analizat şi prin raportare la această ordonanţă.
Codul familiei şi O.U.G. nr.26/1997 reglementează cazuri distincte de încredinţare a copilului minor. Astfel, potrivit Codului familiei, situaţiile în care instanţa de judecată hotărăşte cu privire la încredinţarea minorului sunt: desfacerea căsătoriei (art.42şi art.43 C.fam.), desfiinţarea căsătoriei (art.24 alin.2 C.fam.) şi încredinţarea copilului din afara căsătorie a cărui filiaţie a fost stabilită faţă de ambii părinţi (art.65 C.fam.). în aceste situaţii copilul poate fi încredinţat unuia dintre părinţi (regula), unor rude ori unor alte persoane, cu consimţământul acestora, ori unei instituţii de ocrotire. Cazurile în care Comisia pentru protecţia copilului poate lua măsura încredinţării copilului sunt enumerate în art.7 lit. a, b şi c din O.U.G. nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate şi se referă la încredinţarea acestuia unei familii, unei persoane, unui organism privat autorizat sau, în mod provizoriu, serviciului public specializat.
în aceste situaţii părintele (persoana) căruia i s-a încredinţat copilul are printre altele dreptul de a ţine copilul, iar părintele (părinţii) căruia nu i s-a încredinţat copilul are ca regulă dreptul de a avea legături personale cu copilul. Fapta prin care se încalcă în mod abuziv unul dintre aceste drepturi este de natură să afecteze relaţiile de familie şi să primejduiască creşterea şi educarea minorului, prezentând deci pericol social, şi fiind în consecinţă incriminată de legea penală. Astfel, în art.307 C.pen. este reglementată infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, care constă...
*) Publicata īn B.Of. nr.28/1097 si abrogata expres prin art.47 din O.U.G. nr.26/1997 privind protectia copilului aflat īn dificultate.
*) Publicata īn M.Of. nr.120/1997, aprobata prin Legea nr.108/1998 publicata īn M.Of. nr.205/ 1998 si republicata īn M.Of.nr.276/1998.
ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE ÎN MATERIA ACHIZIŢIILOR PUBLICE
Consilier juridic Teodor BODOAŞCĂ
Academia Forţelor Terestre "Nicolae Bâlcescu" Sibiu
După o lungă perioadă de suspendare sau prorogare a termenului de punere în aplicare, O.G. nr. 118/31 august 1999 privind achiziţiile publice a fost înlocuită cu O.U.G. nr.60/25 aprilie 2001 care, în temeiul art.78 din Constituţie, a intrat în vigoare la data de 11 mai 2001, când a fost publicată în Monitorul Oficial.
Potrivit art.1 din O.U.G. nr.60/2001, scopul acesteia este, printre altele, de stabilire a căilor de atac împotriva actului sau deciziei autorităţii contractante care aplică una din procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică. Art.3, lit. w, definind căile de atac, statuează că acestea sunt contestaţiile sau acţiunile în justiţie împotriva unor acte sau decizii invocate ca nelegâle şi prin care se solicită: suspendarea, corectarea, repetarea, revocarea, modificarea sau anularea unui act; a unei decizii sau a unor proceduri aplicate de către autoritatea contractantă (i); plata de despăgubiri ca urmare a unui act, a unei decizii sau a unei proceduri aplicate de autoritatea contractantă (ii).
Capitolul IX - Căi de atac, eficientizând normele de principiu cuprinse în art.1 şi 3, reglementează: regulile generale privind utilizarea căilor de atac (art.80-88), soluţionarea contestaţiei (art.89-92) şi acţiunea în justiţie (art.93-96).
Ar fi de observat că Ordonanţa nr.118/1999, în Capitolul IX - Căi de atac (art.84 - 95) reglementa, şi ea, aceleaşi aspecte. Fiindcă această ordonanţă nu a fost aplicată...
*) O.U.G. nr.118/1999 a fost publicată în M. Of. ai României, Partea l, nr.431/31 august 1999 şi, conform art.111, urma să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2000. Prin ordonanţe de urgenţă ulterioare, termenul de punere în vigoare a fost suspendat sau prorogat succesiv până în data de 01.01.2002. A se vedea, în acest sens: O. U. G. nr.202/29 decembrie 1999 (M. Of. al României, Partea I, nr.649/30.12.1999 ; O. U. G. nr.18/17 martie 2000 (M. Of. al României, Partea I, nr.120/20 martie 2000); O. U. G. nr.121/30 iunie 2000 (M. Of. al României, Partea I, nr.303/4 iulie 2000); O. U. G. nr.141/21 septembrie 2000 (M. Of. al României, Partea I, nr. 470/ 27 septembrie 2000); O. U. G. nr.296/30 decembrie 2000 (M. Of. al României, partea l, nr.707/ 30 decembrie 2000); O. U. G. nr.48/29 martie 2001 (M. Of. al României, Partea I, nr.161/30 martie 2001).
*) O. U. G. nr.60/25 aprilie 2001 a fost publicată în M. Of .al României, Partea I, nr.241/11 mai 2001.
*) In cuprinsul materialului, referirile la O. U. G. nr.60/2001 se vor face - brevitaiis causa - prin termenul Ordonanţa sau numai prin indicarea articolului din cuprinsul acesteia.
*) Potrivit art.3, alin.1, lit."a" din Ordonanţă, autoritate contractantă este persoana juridică care dobândeşte definitiv sau temporar unele produse, lucrări sau servicii şi care se încadrează în categoriile de autorităţi sau instituţii publice ori persoane juridice ce desfăşoară activităţi relevante în unul dintre sectoarele de utilităţi publice, prevăzute de art.5.
*) Cu toate acestea, au fost situaţii în care, între două suspendări sau prorogări a termenului de punere în aplicare. Ordonanţa nr.118/1999 a intrat pentru câteva zile în vigoare. Astfel, spre exemplu, în temeiul art. I pct.1 din O. U. G. nr.202/1999, termenul de punere în aplicare a